sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Rarau 2008 - Din nou pe stâncă!

2008-nov-Rarau

Se anunţă un weekend frumos de toamna şi vine pe la mine Jimmy să îmi propună să mergem la stâncă. Am tot vorbit noi de treaba asta in vară dar nu ne-am suprapus. Fix cu o zi inainte ma anunţă că nu mai poate merge, dar tocmai trecuse Dragoş pe la mine şi gata, batem palma. La cum stă treaba acum în târgul asta prăfuit din N ţării, cred că Dragoş e cam cel mai pe treaba lui când vine vorba de pasiuni. Are un hangar de motoare de enduro, enduro-touring, trial si nu numai atat...merge pe munte cu Irina şi Bogdan, vara, iarna , oricând. Oricum e cu mult peste media acestui târg. Plecam de dimineata din Botosani asa ca pe la 10 deja parchez masina in fata schitului Poiana Sihastriei. Intr-o ora jumate suntem la Mao, la cabana Pastorala. Ma reintalnesc cu Gabi si Nicu de la Salvamont si mai aflu noutatile de pe Rarau. Toata dupamasa o petrecem la Piatra Cotetului la niste trasee pe care ma dadusem si anii anteriori. Chiar in primul de 6+, in dreapta la "traiasca berea" ma chinui la o intrare care nu prea imi aduc aminte sa fi fost vreo probleme inainte. Asa ca toata ziua am mers cu Dragos si Bogdanel doar pe trasee de grad 6 chiar 5, fara sa fortez. Previzibil, dar usor dezamagit de conditia mea fizica, mergem a doua zi pe faleza spital, in spatele "pietrelor doamnei" pe primul traseu, din extrema dreapta, cum privesti la perete. E unu' de 5+, "cistocel" parca. Aici pasul cheie e o miscare usor stanga, cu mainile te tragi de o muchie nu foarte comoda. Muchia aia nu a fost deloc comoda pentru mine si era cat pe ce sa cad. S-a bagat si Dragos, top-rope si s-a chinuit si el acolo destul ca sa hotaram sa parasim zone, mai ales ca ala e cel mai usor traseu de pe faleza "spital". La recomndarea lui Nici si Gabi aleg 2 trasee pe fata cazuta, superbe, cu prize mici , de aderenta care implica mai mult tehnica decat forta. Traseele astea sunt tot in spatele "pietrelor doamnei" la poligonul numit "drogherie". Primul nu s-a aratat dificil iar al doilea un 7, mi-a iesit din a doua incercare. Gata eram deja alt om! Intrarea fiind cred pasul cheie. Pe final am vrut sa revad "poligonul cu bere" dar acolo a avut loc o alunecare de teren si traseele mai usoare erau grav afectate.

Vreme superba, atmosfera relaxata tot tacamul pentru un weekend reusit.

luni, 27 octombrie 2008

Botosani si turele mele cu bicicleta

Cu bicicleta prin Nordul Moldovei-2008

Judeţul Botoşani e unul relativ anost. Va spun eu care lucrez în turism de 7 ani. Cu toate programele de promovare şi toţi banii tocaţi din fel de fel de fonduri, în zonă ajungi din 3 motive:
1. ai rude aici si nu ai de ales, plus ca nu pleci cu traista goală.
2. Ai auzit de Eminescu sau Enescu şi de plăcere sau nu, ai fost trimis în excursie organizată de vreun profesor, sau pe un proiect cultural.
3. Ai adormit în tren sau autobuz, că aici e capăt de linie şi de ţară.

Infrastuctura e praf şi gropi. E unu' Conţac pe aici, ex-preşedinte de consiliu judeţean, care pe langă faptul că apare pe la "Cârcotaşi" isi imparte contractele de infrastuctură. Pădurile sunt puţine şi vor fi şi mai puţine. Multe terenuri agricole nu sunt exploatate şi sunt vândute pe sume derizorii unor pseudo investitori, cei mai multi italieni. Centrele puternic dezvoltate din ţară aspiră bruma de absolvenţi mai capabili. Tăranii care nu au apucat să plece prin Italia sau Spania stau mai mult la birt decăt pe câmp, au Digi TV şi se uită la OTV. Alcolismul tinde să fie un fenomen de masă, iar naşterile la minore e peste medie.
Dar sunt şi lucruri ceva mai bune de prezentat. Botoşaniul arată şi poate arăta mai bine ca o serie de oraşe cum ar fi: Bacău, Buzău, Bistriţa, Vaslui, Slatina...probabil şi altele.

Dar dacă ar fi să fiu pus în situaţia delicată de a promova judeţul Botoşani atunci aş acţiona cam aşa:
1. Nu m-aş referi la judeţul Botoşani ca destinatie turistică. Aş folosi o denumire cu rezonanţă şi care nici nu poate duce în eroare, anume NORDUL MOLDOVEI. Asta inseamnă o completare a ceea ce aparţine şi Sucevei. Dacă privim la o scară mai generală nordul Moldovei reprezintă o zona mai largă ce se intinde la nord de podişul Bîrladului, şi ar include şi judeţele Iaşi şi Neamţ. Asta inseamnă o zonă turistică foarte complexă şi foarte importantă. Nici o editură străină care a publicat vre-un ghid turistic despre România nu a impărţit zona in judeţe. Lonely Planet, Insight Guide sunt ghidurile pe care le-am studiat. In schimb ghidurile publicate de edituri din România sunt prezentate formal, pe judeţe. E o prostie să spun că mă duc in judeţele Tulcea şi Constanţa în loc să spun că merg în Dobrogea. Aceste 2 judeţe se completează foarte bine.
2. Variante de turism care se pretează zonei sunt doar 2: turism cultural şi ecoturism.
Turismul cultural e mai mult de tranzit, nu stiu dacă acest turism toate reţine turistul mai mult de 3 zile în zonă. Cei mai multi doar vor tranzita intr+o singură zi. Asta înseamnă venituri minore. Poate o taxă de vizitare, o masă la restaurant şi câteva suveniruri. Se pot însă organiza ceva festivaluri şi simpozioane culturale, cum a fost cel al usturoiului, bine mediatizat şi organizat sau tabere de creaţie in zonele Agafton, Ipoteşti sau Vorona. Aici am mai multe idei...
Turismul ecologic, sau green travel sunt noţiuni pe care consider că le cunosc bine. În judeţ sunt proprietari de iazuri cu nemiluita, pentru că iazurile sunt cele mai multe din ţară, exceptând Tulcea. Sunt mulţi pescari în ţara asta, dar oare cum reuşesti să-i aduci până în acest colţ de ţară? Aştept răspunsuri!
Subdezvoltarea creează terenuri foarte bune pentru ciclism montan, motocross, atv-uri, kayaking, 4X4 trails, parapantă, echitaţie. E drept practicanţii sunt puţini dar dispun de venituri peste medie. Vânătoarea mai este o opţiune atât timp cât mărim zona de teren împădurit şi arii protejate. Oamenii se educă imediat ce simt mirosul banului. O problemă majoră pentru ecoturism sunt puţinele pensiuni care au conditii de 3 stele şi cel mai mult mă deranjează JEGUL DIN JURUL NOSTRU. Satele acestea sărace nu au apă curentă, nu au centre de colectare a deşeurilor, lumea continuă să arunce mizeria de albia râului sau pe margina drumurilor. De la aerul conditionat din maşină poate nu se simte mirosul de putrefacţie, dar vara eu cu bicicleta greu fac faţă uneori.
Eu pot să fac afaceri şi fără să mă intereseze soarta regiunii dar am considerat ca am suficiente noţiuni şi experienţă necesară să-mi dau cu părerea.
Si totusi titlul postarii e ceva legat de bicicletă. Da, fac numeroase ture cu bikla, un rock machine thunder 70, pentru crosscountry. Dar si cu canyon tot de cross, ceva mai vechi dar mai usor şi frumos lucrată. Zona care-mi place cel mai mult e in padurea Agafton – Ipotesti, cu manastirea Agafton, lacul cu nuferi din poeziile eminesciene şi cetatea dacica de la Stâncesti. Anul acesta n-am reusit sa mă lungesc mai mult de-o zi cu pedalatul. Cel mai departe m-am dus până la manastirea Probota din jud. Suceava, cea mai importantă ctitorie, de fapt şi necropola lui Petru Rareş şi a soţiei acestuia Elena Rareş, Merg mai mult singur cu ipodul in urechi şi aparatul foto la indemână. Din păcate singurii care m-au insotit in aceste ture au fost doar George, nepotul meu de 12 ani cu o bicicletă Trek de cross gasita de mine prin sh, la care am făcut îmbunătăţiri şi Jimmy, un alpinist utilitar din Botosani. Prin salbaticie in afara de hotii de lemne, ciupercari şi localnici, nu prea sunt oameni ca mine. Noroc cu internetul că ma tine-n priză cu pasiunile mele şi sunt invidios pe oraşele mari unde lucrurile sunt f. evoluate, incât poţi să-ti alegi comunitatea care te reprezintă.

luni, 8 septembrie 2008

Arieseni 2008 - Tabara de fotografie subterana

Arieseni 2008

Primesc un telefon de la Alba, de la Lili cum că se repetă experienţa extraordinară avută în 2006 în Apuseni cu tabăra de fotografie subterană, organizată de DJTS Alba şi de ONG Gîrda. Modific programul de la firmă şi fac tot posibilul sa fiu acolo pe 27 aug. Vorbesc cu Gina sa-si ia liber apoi vorbesc cu Dragoş să vina şi el cu familia (Irina şi Bogdan). Punem în dubiţă şi două biciclete şi tot ce mai este de băgat şi dăm bice cam 550 km spre Arieşeni. Iar înfrunt drumul infernal de la Suceava la Cluj, in construnţie totală, după pasul Tihuţa, la intrarea în Bistriţa, agăţ un radar. Prin Dej opresc să dorm 2 ore. În Cluj servim masa intr-un bistro si continuăm spre
Turda. Aici văd indicatorul spre salină şi reamintindu-mi că acum 2 anu nu am apucat s-o vedem mergem la stânga in curtea salinei Turda. Intrarea în Salină arată modest, dar după aprox 100m in dreapta e sala ecoului, care e chiar impresionat, apoi ajungem si la balcoanele salii principale. O sala uriasa cam de 40 m inaltime si 100 m lungime maxima. cristale de sare sclipesc in lumina reflectoarelor. Belea sunt aparatele DSLR că la lumină difuză nu vreau sa focalizeze automat. Eu şi Gina am făcut o gramadă de poze neclare si sub expuse. Lăngă sala principală era vechea salina deschisa prin sec. XVII de mineri unguri şi români. Are formă de clopot, e mai adâncă decât prima şi datorită infiltrării apei are un lac in mijloc. Nici o şansă sa ajungem jos, oricum arată sinistru. Obişnuit cu salina de la Cacica, am rămas impresionat de salina Turda. După ce trecem Arieşul vreau sa-i arat şi lui Dragos cheile Turzii. De cănd n-am mai fost prin chei vad ca s-a amplasat punct de taxare după podul 1. Cabana rămane tot în paragină, iar în zonă mă aşteptam să fie mai aglomerat. Aş vrea să rămână zona aşa cum e acum. Destul de curată şi fără prea multi turisti. Probabil în weekend se aglomerează. Stâncile sunt tot acolo şi mă aşteaptă să revin la forma fizică anterioară. Oare când se va întâmpla asta? De ani buni am revenit în Botoşani şi tot nu găsesc pe cineva cu adevărat pasionat de căţărare şi suficient de bun ca sa nu-i port de grijă.
Ajungem şi la Arieşeni unde încă nu venise Lili cu autocarul. Clădirea e renovată iar soseaua reparată. Mă bucur mult de revederea cu Lili, Nausica, Cristi Ciubotarescu şi Oscar. Dar şi de revederea surpriză cu Mila. Am ramas placut surprins când l-am revăzut intr-un Logan alb cu numar de Olt pe domnul profesor de romana, un indârjit practicant al sporturilor cu balonul rotund. Nu credeam ca am să mă bucur atât. Tura din 2006 a insemnat mult pentru mine. Despre programul taberei am sa scriu sumar. Am fost la peştera lui Ionele să facem prima şedinţă foto. Din păcate acum accesul in pesteră este foarte limitat datorat refacerii populaţiei de lilieci. Mila, doldora cu echipament foto şi oarecum dezamăgită de restrictiile de la Ionele, mă trage de mânecă să mergem la pestera Zgurăşti. Ne strângem doar câţiva cunoscuti şi o ştergem pe furiş pe potecă prin pădure să nu vină şi grupurile de tineret după noi. Aproape că am uitat drumul. Cănd ajungem sus de-asupra avenului nu mai prindem ceaţa care se menţinea aproape de tavanul peşterii. Mai târziu vedem că nici lacul verziu de la intrare nu mai e. Asta explica lipsa ceţii. Cu noi e şi Oscar costumat cu salopeta groasă de Cordura. La cât de traspirat e ar putea produce ceva aburi pentru pozele cu efect ale Milei. Cei care am mai fost aici acum 2 ani suntem uşor dezamăgiţi.
Drumul Arieşeni - Gîrda l-am făcut numai cu bicicleta pentru a evita aglomeratia din microbuz ca acum 2 ani. Faza asta m-a văduvit de o apropiere mai strânsă cu grupurile de tineri care au venit din toată ţara. Observam că in puţinele momente în care eram laolaltă, mă abordau timid şi respectos. Se adânceşte ruptura între generaţii? ...sau păream prea serios şi preocupat de munte? In fine...nu caut un răspuns la întrebarea asta.
In ziua 2 am fost la peştera Gheţarul de la Scărişoara, tura clasică pentru această tabără. Vremea a fost super in toate zilele de tabără. Am gonit cu bicicleta până la bifurcaţia spre Ionele apoi cu toată echipa am urcat prin pădure pănă la drumul de piatră. De aici am pedalat din greu pe un drum abrupt şi bolovănos pănă la grajduri unde toată lumea l-a aşteptat pe Cristi şi cu fetele lui să vină cu mâncarea. Am înţeles că s-a rătăcit şi a fost nevoit să urce cu braţele mâncare pentru aprox 35 oameni. Şi la peştera asta unde acum 2 ani intram fară probleme acum datorita infiinţării parcului naţional Munţii Apuseni sunt restricţii deosebite. Stăm la cozi, plătim cam 2 euro şi ne înghesuim să ajungem pe podeţul de pe gheţar. Mulţumim doctorului ca a făcut un efort pentru noi ca să iasă pozele bine căt mai aproape de cele de acum 2 ani.
După ce mă uitam la pozele făcute anul acesta si cele de acum 2 ani, am tras concluzia că perioada optimă pentru a face poze reuşite in peşteri este primăvara sau iarna (pentru cine e pregătit). Chiar şi inceputul verii este propice pentru ce umiditatea rămâne ridicată, iar vremea capricioasă pe de o parte este inconfortabilă, iar pe de alta parte este extraordinar de fotogenică. Acum, la sfârşitul verii, In subteran gheaţa era de un alb mat murdar, fară detalii preţioase.
La intoarcere din nou voi fi pe cont propriu pentru că voi continua să urc cu bikla printre sălaşe până ce ating valea Ordâncuşei de unde am parte de nebunia unei coborâri de 18 km. Jos am facut greşeală să văd cît de fierbinţi sunt discurile de frână...
Spre seară Oscar se oferă să facă o tură cu bikla să-l aducă pe şofer. Pe drum cade in asa fel incat roata faţă se descentrează ciudat, bicicleta ne mai fiind funcţionabilă pe următoarele zile.
Seara prelucram si vizualizam poze. Mai vedeam şi câte un film speo. La inceput, din politeţe veneau majoritatea, apoi rămânea nucleul dur format din organizatori şi băieţii din Maramures. Tineretul se plictisea cel mai repede plus că şi noi eram pasionaţi şi pisam piua până pe la miezul nopţii.
Cine a fost la Arieşeni şi nu a fost la Groapa Ruginoasă, e de neconceput. De sus prindem un clar atmosferic bun şi admirăm munţii Bihor - Vlădeasa, apoi de la poiana muntelui Ţapu (aprox 1400 m alt). admirăm intinsa depresiune Beiuş şi misterioşii munţii Codru-Moma. De data asta merge cu mine şi Dragoş în tura improvizată ad-hoc spre zona cheile Galbenei. Prin păduri defrişate ne oprim la tufele de mure să suplinim lipsa hranei şi a apei. Cheile Galbena sunt superbe. Probabil la ape mari sunt si mai spectaculoase. Din cauza timpului limitat facem traseul pănă la peştera tunel. Urcăm in pas alert până în şa şi coborâm din nou in judeţul Alba la Arieşeni cam pe la ora 19.30.
Cum mai fusesem la Pătrăhăiţeşti şi vroiam să văd Cetăţile Ponorului, am plecat cu maşina pe drum forestier pâna cantonul Luncuşoara, apoi pe jos. in ritm alert. Cand ajung la podul de la cheile Galbena, nu pot rezista tentaţiei de a nu continua cheile până la capăt. Mă strecor prin peşteră pe lângă apă şi continui cheile pe poteca care urcă şi coboară până la izbucul Galbenei. Ajung intr-o şa unde găsesc indicatorul care mă poate duce la Cetăţile Ponorului, dar o oboseala a trupului mă reţine. M-am cam saturat de alergat...şi nici nu stiu dacă mă pot incadra în timp. Continui sa fac circuitul cheilor Galbenei pe la cele 2 balcoane unde chiar ma relaxez. Dar cel mai bine m-am odihnit în Poiana Florilor, in mijlocul sălbăticiei, în mirosul imbătător de flori medicinale la un inceput de toamnă. Sunt tot mai rare momentele astea de solitudine şi sinceritate. Nu regret nici un pic că nu am alergat spre cetăţi. Mă intorc cu maşina fix la timp pentru masa de amiază. După masă la programul sportiv, eu o piesă principală pe teren am absentat nemotivat. Noroc de Cristi de la Olt că a punctat şi la volei, dar mai ales la fotbal. Gina a făcut o serie de instantanee foto cu sportivii nostri. Când într-un târziu am ajuns şi eu pe teren, la volei nu am reuşit să dau nici o servă peste fileu...Am dat vina pe mingea aia de volei, ca era cam pietroasă, dar cine stie...
Dupa masa de seară se adună mai mulţi şi vedem ceva filme speo. După o oră de vizionat mai erau jumate in sală.
In ultima noastra zi în tabără plecăm la invitaţia lui Cosmin spre cătunul Casa de Piatră la izbucul Tăuz, cel mai adânc din ţară, undeva la peste 88m adâncime, incă o piatră de încercare pentru scafandrii speologi. Apoi vizităm peştera Coiba Mare, cu un portal impresionant, care în perioadele ploioase se formează un lac uriaş. Acum putem vizita peştera doar pe o porţiune pentru a face poze. Ne reîntoarcem în tabără, ne facem bagajele gata de plecare pe infernalul drum de întoarcere. Din păcate vom rata focul de tabără şi frumosul program artistic pregătit de cea mai entuziastă fată din tabără, Lili. Ne luăm rămas bun şi mă gândeam pe drum cam când ai sa-i revăd pe aceşti oameni deosebiţi. pe drumul de întoarcere făceam cu schimbul la volan cu Dragoş, aşa că dimineaţa pe la 4 eram în Botoşani. Pe la ora 10 eram deja la serviciu direct la treabă.
Despre locuri am tot vorbit aşa că ar fi ceva de spus de cei care au participat. S-au remarcat băieţii de la Maramureş, cere mai aveau experientă montană, mai era o fată din Iaşi, parcă cu un Fuji ultrazoom plus un băiat care cănta şi la chitară care se străduiau la făcut poze. De remarcat că echipa de la Olt a făcut o impresie foarte bună faţă de acum 2 ani. Fetiţele domnului profesor erau bine crescute (şi educaţional şi fiziologic). Erau multe persoane foarte agreabile acolo la Arieşeni, eu nu am socializat aşa de mult cum poate trebuia. Mila a venit la tura asta, faţă de acum 2 ani, cu tot ce trebuie pentru poze. Şi chiar am avut ce vedea. Dragoş a reuşit cu un aparat nu prea perfomant să facă poze puţine şi foarte bune. Am descoperit mai târziu cănd mă uitam pe dvd, pozele unui băiat din Bacău, pe care nu l-am remarcat în tabără dat sunt bine realizate.

luni, 25 august 2008

Prin Ucraina si Basarabia

August 2008 - Ucraina - Rep. Moldova

Bike route 1322143 - powered by Mopedmap 
Trebuia sa merg la Bucureşti apoi vroiam să merg la munte la căţărat, dar până la urmă sâmbăta dimineaţa eram tot în Botoşani, măcar hotărât să nu merg la servici. În extremis hotărăsc să vizitez Ucraina, mai exact Cernăuţi. Pornesc numai cu Gina pe la ora 14, o luăm prin Dorohoi şi încercăm punctul de frontieră de la Racovăţ. Ca aspect punctul de frontieră nu are nici o legătură cu intrarea României in UE. O baracă de metal şi o gaşcă de persoane cu aspect dubios care roiau aparent fără rost. Am învăţat regula de la alţii şi după ce am trecut de vama română am pus câte 5 lei în paşaport care si-a facut treaba. Ca să scoţi maşina firmei în Ukraina este nevoie de o împuternicire prin notariat, iar chestia asta noi n-o ştiam. Cum intri în Ucraina drumul nu e asfaltat şi primele cladiri sunt dărăpănate. Un tip mă întreabă de asigurare medicala. Dăm şi la ăsta 8 lei şi gata cu taxele! Prima oprire o facem la o fântână în formă de ceaşcă, tare îngrijită. De acolo observăm pe un deal turnurile unei mănăstiri uriaşe. Gata plecăm intr-acolo! Mănăstirea de pe vârful dealului, e construită de ortodocsi români din Herţa (care mai târziu am aflat că se cheamă Băiceni). Sunt multe lucruri de pozat aici şi totul e îngrijit până în cele mai mici detalii. Slujba de vecernie se ţine şi în română şi aud în jur vorbinduse româneşte. Vremea e mohorâtă si nu putem admira peisajul din jur. In cimitir remarcam abundenta marmurei negre fin lucrata, cred ca foarte costisitoare. Ne indreptam spre Cernauţi pe un drum secundar ce trece numai prin localităţi. In oraş nu avem nici o orientare aşa ca ţinem tot inainte spre centru. Aven nevoie sa schimbăm nişte bani şi e deja sambata dupa masa. Parchez maşina pe o strada prin centrul vechi şi găsim un bancomat unde Gina scoate nişte grivne. Imediat mai incolo descoperim bancomat Raiffeisen Bank , exact ca si cardul lui Gina... Centru vechi e peste aşteptări de mare. Comuniştii sovietici au cruţat acest centru vechi remarcabili cu toate că musteşte de cultură austriacă, română şi ebraică. Când am ajuns noi se implineau 600 ani de atestare documentară, dar din cauza inundaţiilor din această vară de pe Prut, lucrarile de reparaţii în oraş sunt mult întarziate. Acest oraş mai e parcurs din toate direcţiile de fete frumoase. Ne plimbăm pe strazi pană se lasă întunericul apoi mergem să mâncăm la o terasă în piaţa M. Eminescu. Greu ne înţelegem cu chelneriţa, cand trebuie sa comand specialitatea ucrainiana, ceea ce la noi se numeşte colţunaş. O bere populară şi bună e Baltika. Preţurile sunt mici iar bucătăria ucrainiană merită incercată. Problema e că lumea nu prea vorbeşte altceva în afară de ucrainiana şi ruseşte chit că te aflii în piaţa lui Eminescu.
Cu toate că erau cazări convenabile la preţ, am dormit în dubiţă. Duminică dimineaţa am căutat în disperare să bem o cafea, dar singurele spaţii deschise cu zecile erau saloanele de înfrumuseţare. Cam pe la ora 10 am reuşit să bem cafeaua de dimineaţă. O luăm din nou la pas prin centru admirând arhitectura de secol XIX si inceput de secol XX. Centrul vechi e cel mai bine pastrat din oricare oraş din Moldova şi Ţara Românească. Iaşul poate ar fi avut ceva de spus daca nu construiau mizeria aia de Bulevardul Independenţei (am înţeles ca Ion Iliescu era prim-secretar pe vremea aia).
Cel mai impresionant lucru din Cernăuţi e universitatea. O adevărată fortăreaţă cu ziduri crenelate din cărămidă roşie, masivă şi elegantă in acelaşi timp. Păcat că ucrainienii nu stiu s-o pună învaloare, pentru că nu am reuşit să trecem de o poartă păzită cu străşnicie de un portar. Teatrul din oraş si universitatea de medicină imi creea o imagine foarte familiară cu centrele istorice din Iasi sau Focşani.
În frumoasa gară centrală era un tren cu destinaţia Odessa , pentru cei care mergeau la litoralul de la Marea Neagră. Stăteam cu Gina şi ne gândeam ce frumos ar fi să mergem cu trenul prin Ucraina şi Rusia. De la gară mergem până pe malul Prutului, dar peisajul e dezolant, cu copaci duşi de apă, bucăţi de garduri şi lucruri din gospodăriile oamenilor. La noi inundaţiile au afectat grav zona comuna Rădăuţi Prut dar se pare că la ei lucrurile au fost mai grave.
După o pizza cu aluat gros şi pufos, un pic neobişnuită pentru noi, servită de o blondă cu aspect de fotomodel (ca majoritatea), pornim spre alt mare râu, Nistru. Au şi ucrainienii la ieşire din Cernăuţi cartier de vile, cu ţigle puternic colorate cu maşini mari şi negre în curte.
Pe un drum lat din dale de beton ajungem la Hotin. Pe drum sunt implicat în triplări fără voie. Automobiliştii ucrainiei de pe celălalt sens de mers mă bliţează să trec mai pe dreapta ca să poată depăşi vre-un camion cu aspect de tanc. Din fericire la ei drumurile sunt mai late.
De localitatea Hotin nu pot spune ceva deosebit, în schimb cetatea Hotin este impresionantă! Cetatea are aspect de vapor, pe malul râului Nistru, cu ziduri înalte şi crenelate, înconjurată de şanţuri de apărare şi tot felul de acareturi. Am vizitat pe-indelete cetatea şi prin faptul că cerul se înseninase. Fiindcă Ucraina e un stat nou, s-au apucat să scrie o istorie proprie, naţionalistă. Astfel că devin mai importanţi cei care au distrus cetatea decât cei care au ctitorit-o şi reconstruit-o. Ştefan cel Mare nu a mai încăput în noua versiune a istoriei.
Continuăm pe back-country roads prin sate identice cu cele din Moldova noastră, cu raţe,găini, vaci şi babe pe drum sau pe şanţuri, spre Republica Moldova. Suntem la 3 km de graniţa cu România la punctul de frontieră ucraino-moldav cu numele de Mămăliga. Aci am dat spăgi la greu începând de la idiotul de la dezinsecţie, care trebuia să mă pună să trec cu maşina printr-o baltă cam mizerabilă. Am vrut la un moment dat să nu mai dau şpagă. Imediat am văzut cum maşinile di spate sunt invitate să treacă în faţa mea. După mai bine de 2 ore efectiv în vamă, pe înserat suntem şi noi în Republica Moldova.
O noapte adâncă se aşterne peste Moldova. Pe drum nu sunt deloc marcaje iar satele s-au scufundat în întuneric. Trecem prin Criva, Lipcani (unde probabil se va putea intra în România îm 2010) şi Briceni, locul unde am găsit un drum lateral să putem parca şi dormi.
Dimoneaţa pe o vreme excelentă parcurgem incredibil de proaste drumuri moldoveneşti. Moldova ni se prezintă mănoasă şi profund rurală. Radioul e arhaic, cu muzică folclorică şi interviuri cu combaineri, lumea pe câmp la treabă, animale şi căruţe pe străzi. Pentru cei care au prins comunismul, Moldova e ,cred, nostalgia a celor câteva lucruri care nu puţină lume le regretă. Se vorbeşte de campanii agricole, de producţie, de unitate, de colectiv.
Ajungem la Otaci la graniţa pe Nistru cu Ucraine. Nimic interesant de văzut. Plecăm imediat pentru că nu ne simţeam în siguranţă. Ajungem la Soroca la cetatea de pe Nistru. Aici, faţă de Hotin, Ştefan cel Mare era la loc de cinste. Cetatea restaurată are formă rotundă cu ziduri înalte, bine păstrate. În curte un sculptor moldovean îşi prezenta lucrarile din piatră. La Soroca am mai fost prin 1991, dar acum era totul mai îngrijit, mai luminos. Ca să-mi placă şi mai mult la Soroca, am fost şi pe a castelele ţiganilor ce răsăreau mândre pe deal. Consider că am ceva experienţă în lucrul cu ţiganii aşa că eu şi Gina ne-am integrat uşor. M-au impresionat cât de fluent vorbeau româneşte mai ales când mi-au povestit că averile pe care le au sunt rodul muncii lor la Moscova. Am remarcat la un moment dat o casă cu o uriaşă cupolă, fronton şi coloane clasiciste. O ţigancă cu dinţi de aur şi rochie roşu aprins îmi spune că aceea e "casa dolarului". Descumpănit cer o lămurire, dar ţiganca râzând îmi spune că atunci cand voi vedea dolari voi şti. M-am prins că era vorba de "Casa Albă", prezentă pe bancnotă. Aşadar, la o scară mai mică, "Casa Albă" se construieşte şi la Soroca.
Drumul dintre Soroca şi Floreşti e praf! Nu ştiu ce se fac ţiganii din Soroca nu pontiacurile şi lexusurile prin hârtoapele astea? Până la Bălţi nu prea e interesant, doar culturi şi livezi. Nici Balţi nu mi se pare interesant. E un oraş mare cu aprox. 130 000 locuitori, cam jumătae români şi jumătate compusă din ruşi şi ucrainieni. Hotărâm să facem aici nişte cumpărături. Preţurile sunt mai mici ca în România la mâncare, dar nu şi la bunuri. Servim şi o pizza dar, la fel ca la Cernăuţi blatul e gros şi pufos.
În drumul spre vama Română, imediat după Hrişcani, un poliţist ar fi vrut să prindă şi el nişte bănuţi de la noi, dar chiar nu mai aveam chef de astea aşa că nu i-am dat nimic. Drumul din vamă e pitoresc păcat de drumul fărmat. Facem o buclă să vedem mai bine lacul de pe malul moldovenesc aşa că abia spre seară ajungem în vamă la Stânca Costeşti. Am crezut că luni seara e linişte... dar m-am înşelat. Era plin de maşini negre din Moldova. Principala ocupaţie fiind traficul de ţigări. Treaba părea bine organizată iar oamenii păreau că merg la sigur. Mă roagă o doamnă s-o luăm cu noi spre malul românesc şi acceptam , cu toate că posibil să fie burduşită cu ţigări. Traversăm barajul iar la români trecem rapid. Apar imediat marcajele pe asfalt, iluminatul public şi steagul Comunităţii Europene!

miercuri, 2 aprilie 2008

Martie 2008 - Targul de Turism - Romexpo

Cu toate că e off topic , la sfârşit de martie am mers la Bucureşti la târgul de turism să prind tendinţele şi ofertele pe sezonul de vară 2008. Cu gândul la summitul NATO care urma imediat după târg, am preferat să vin cu trenul. Asta a fost o mare greşeală pentru că la târg m-am umplut de cataloage şi pliante de tot felul. Am stat la finii mei unde am intrat în posesia primului meu DSLR - Olympus E410. La Romexpo târgul era organizat la pavilioanele secundare. Destul de vizibilă e Bulgaria care a avut un staff numeros cu o grămadă de agenţi, apoi cum era de aşteptat, Grecia a fost puternic mediatizată. Tunisia n-are nici 3 ani de când s-a remarcat ca destinaţie pentru români, iar acum e printre favorite gratie a 4 touroperatori: Tunisiana, Best Reisen, Kartago şi Tez. O puternică ofensivă pentru sezonul actual vine din Cipru, destul de şters în anii anteriori. Romantic, Paralela 45, dar şi centre pentru promovarea turismului din Cipru au avut standuri vizibile. Turcia, a doua destinaţie a românilor (dacă între timp nu a fost depăşită de Bulgaria) a prezentat stand propriu alaturi de touoperatorul Mister Peter. Fibula pare a fi lider pe aceasta destinaţie mai ales ca are chartere cu plecare nu numai din Bucuresti. Nu stiu anul asta daca reusesc dar posibil la anu la ajung in Alpii Iulieni. Am cautat Slovacia şi Polonia cu zona Tatra dar nu au fost la târg.
Făceam o comparaţie intre produsele de promovare a Slovenilor şi Croaţilor cu cele ale Romaniei. Acele zeci de milioane de euro tocate nu se regasesc nicaieri. Intrati pe site-uri de fotografi profesionisti romani să vedeţi ce poze faine au postate cu referire la România şi frunzăriţi apoi cataloagele de prezentate a României să vedeţi poze de prin anii '80, 90, sau cautaţi pe net site-uri de prezentare a României din surse guvernamentale. http://www.mturism.ro/ super anost cu o gramadă de text în care arată ce tari suntem noi aştia de sus. Ce pagina de start e aia???? şi ăsta http://www.romaniatourism.com/index.html care arată bine dar pozele alea din galeria foto nu se măresc şi au un semn de copywrite cât toată poza. Le naiba! se putea organiza un concurs de fotografii pe teme diferite: Maramureş, Delta..., oameni şi locuri, spiritualitate etc. şi li se dădeau ca premii excursii prin ţară.
Imi aduc aminte de o fază comico-tristă, că acum 7 ani, când ministerul turismului era vis-a-vis de Casa Poporului am cerut o adresă de e-mail de contact. Era acolo o gagică bună, reţin că avea nişte unghii lungi deosebite şi care încerca să mă convingă că adresa de e-mail e confidenţială!!! ...iar în final a recunoscut că nu o ştie! În tot acest timp mă gândeam oare cum foloseşte hârtia igienică cu unghiile alea? N-am mai intrebat-o că am dat de admin. de reţea care m-a lămurit doar cu prima întrebare.
În ultima zi aveam deja prea multe cataloage iar cu Bogdan şi Mariana am plecat iniţial spre mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, să tragem cu arcul. GPS-ul "Ioana" a lui Bogdan a dat chix aşa că am ajns într-o pădure oarecare unde am deprins noţiuni elementare de tras cu arcul. Bogdan are un arc profesional cu reglaje şi sistem de ochire. Nu e treabă uşoară să tragi cu arcul, iar forţa cu care se înfing săgeţile e letală. Tehnica arcului e mult mai complexă decât la armele de foc la care grija e doar să fixezi cuiul cătarei pe cătare. După această experienţă, arcaşii lui Ştefan au crescut mult în ochii mei.

miercuri, 5 martie 2008

Februarie 2008 - Munţii Bistriţei

Februarie 2008 - Muntii Bistritei


Sfârşitul acesta de februarie e lipsit de zăpadă dar sper să prind din abundenţă sus pe munte în Orientali.
În dimineaţa zilei de 29 feb, plec la ora 5 dimineaţa din Botoşani cu Cristi, cumnatul meu, în munţii Bistriţei. Ideea de a merge acolo a fost a lui Cristi, pentru că eu insistam tot pe munţii Rodnei unde am lăsat treaba neterminată din noiembrie anul trecut.
Ajungem pe la 9:30 în autogara Vatra Dornei şi imediat prindem un microbuz spre Broşteni. Pe la 10:15 min suntem la cabana Zugreni. Informaţiile de care dispunem sunt sumare, pentru că nu s-a publicat o harta turistică a acestor munţi. Suntem conştienţi că traseul cu plecare din Zugreni poate fi dificil din cauza diferenţei mari de nivel pe o distanţă foarte mică şi pentru că arată destul de spectaculos priviţi din Giumalău sau Rarău. O doamnă de la cabană ne arată pe un copac un marcaj bandă roşie şi ne avertizează că avem de trecut un baraj. Bucuroşi că marcajul e foarte bun, aplicat probabil vara trecută, ajungem la barajul cu pricina. Treaba aici poate fi periculoasă dacă pe pragul de 50 cm lăţime ar putea fi gheaţă sau polei. Ne strecurăm greu cu rucsacii, iar Cristi trebuie ajutat. Imediat în pădure începe poteca pe nişte praguri de stâncă apoi tot prin pădure pe panta înclinată. După o oră de urcuş ajungem şi noi la zăpadă. Avem de furcă cu gheaţa de pe potecă pentru că nu ne-am luat colţarii cu toate că acasă aveam 2 perechi. Ajungem şi la zăpadă, dar pădurea deasă nu prea ne dă voie la peisajele din jur. Mai prindem câteva frânturi din cupola masivă a Giumalăului. La 2 ore de la plecare suntem pe o creastă ascuţită împădurită şi prin zăpadă cam de 30 cm. Ajungem şi la zăpadă mare iar aici părăsim creasta din cauza cornişelor şi a jneapănului des acoperit de zăpadă. Zăpada e imensă aici si ca să nu scufundăm până-n talie megem in patru labe sau chiar târâş. Efortul aici e epuizant, iar cele trei tentative de a ieşi în creastă sunt neinspirate. Menţinem versantul vestic până ce zăresc un început de gol alpin cu versanţi abrupţi. Înnotăm din greu spre creastă apoi căţăram nişte praguri de stâncă până pe Bogolin (1750m alt.), unul din obiectivele planificate. Cristi dă semne vizibile de oboseală aşa că hotărâm să punem cortul pe creastă într-o zonă ferită de vânt. Versanţii vestici ai Bogolinului şi Pietrosului Bistritei arată mai spectaculos decât mă aşteptam, cu un perete de stâncă impresionant. Admir dintr-un unghi inedit creasta Giumalăului şi pe cea a Rarăului. Dinspre Călimani se observă o platformă de nori de altitudine care înaintează spre noi. Lângă cort mă chinui să pornesc primusul cu gaz lampant dar nu prea vrea aşa că bem apă călduţă din termos şi asteptăm întunericul ca să dormim.
Am dormit bine doar că mă mai trezeam din cauza vântului care zguduia cortul din când în când. Dimineaţa avem parte de ceaţă deasă şi vânt năprasnic. Insist la Cristi să continuăm creasta ca să putem coborâ la Rusca pe o potecă mai uşoară dar Cristi nu vrea decât să coborâm pe unde am venit, pe aceleasi urme. Rămâne aşa şi începem coborârea. Treaba prin zăpadă merge snur pentru că e frig iar zăpada a prins crustă. Alunecăm tare pe gheaţă şi mai iau şi nu scap fără trânte. Când se termină zăpada avem probleme serioase cu gheaţa de pe potecă. Panta e inclinată şi alunecările pot fi periculoase. Nu putem se evităm căzăturile iar unele dintre ele au fost spectaculoase, cu rostogoliri şi plonjări spre orice ne putea reţine din alunecare. Am avut noroc şi de data asta. Nu mai las niciodată colţarii acasă! Ajungem istoviţi la pasajul de stâncă şi la baraj. După ce treversăm realizăm că plouă destul de tare şi că suntem uzi. Ne schimbăm, bem un ceai fierbinte apoi prindem o ocazie până la Vatra Dornei. După masa suntem în autobuzul de Botoşani iar în Botoşani, in taxi îmi pierd căciula mea preferată şin polartec original.

joi, 14 februarie 2008

Februarie 2008 - Munţii Vladeasa

Februarie 2008 - Vladeasa

M-am întors din Vladeasa cu gândul că voi reveni. Din cauza ceţii nu am reuşit să vedem nimic din creastă...
Împreună cu Gina, am pornit seara din Botoşani cu un maxi-taxi până la Suceava, apoi cu un tren de noapte Iasi - Timişoara, la vagon de dormit am mers până la Cluj. Interesant a fost că în compartiment am dormit împreună cu Sofia Vicoveanca, cunoscuta cântăreaţă de muzică populară. Am dormit perfect în tren, in condiţii foarte bune aşa cum ar fi normal să fie într-o ţară europeană. La Cluj am stat de la 5 dimineaţa până la 7, la personalul Cluj - Oradea. Mă aşteptam să fie un personal infect ca prin Moldova, dar am mers cu săgeata albastră până la Bologa. Tot drumul am văzut dealuri pitoreşti, ploaie şi jeg. Cu mâhnire în suflet trebuie să mă împac cu ideea că suntem o ţară de jegoşi. De la Huedin a urcat o armată de cerşetori ţigani special ca să completeze acest tablou deprimant. Coborâm la halta Bologa pe ploaie şi o luăm uşor spre cetate. Vizităm ruinele cetăţii Bologa, aşezată foarte pitoresc pe un piemont dar care e invadată de arbuşti. Un localnic ne spune că vara e imposibil de intrat din cauză vegetaţiei şi că e un loc numit de ei "şerpărie". Nu bine ce coborâm de la cetate şi avem norocul să prindem un microbus cu tineri care mergeau la cabana Vlădeasa. În maşină stăm de vorbă cu doi localnici "euforici" şi aflăm că între Bologa şi Săcuieu a fost graniţa stabilită de Ungaria hortistă în perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Se aprinde din nou discuţia pe problema că cine a fost mai întîi în Transilvania. Satele de pe valea asta sunt sate de ciobani români, oameni simpli, care se simt jigniţi de turişti unguri, ce vin în număr mare, mulţi chiar din Ungaria şi încep discuţia cu ei în maghiară.
Nu reuşim să ajungem cu maşina chiar in Rogojel din cauză că pe drum e gheaţă aşa că prin ploaie şi frig continuăm pe jos traseul nostru spre cabană. La o intersecţie mai importantă, grupul de copii o ia spre dreapta pe o surtătură iar eu cu Gina urcăm pe marcajul triunghi albastru prin sat. Geaca lui Gina se udă toată iar ploaia se transformă în ninsoare. Mă orientez mai greu prin sat dar până la urmă prind traseul până la cabană. Din cauza ceţii, traseul e demoralizant. Ne bucurăm că acum ninge abundent iar totul în jur e alb imaculat. La ieşirea din pădure, urmăm stâlpii de curent prin zăpada adâncă până la cabana Vlădeasa (aprox. 1440m alt) care se zăreşte ca o nălucă prin ceaţă. Cabanierul a încurcat rezervările şi rezolvă să dormim la cabana meteo care e chiar lângă cea turistică. Aici e meteorolog un tip fain, Adi Chira, care e mai mult moldovean de prin Iaşi decît Clujean şi care a fost o gazdă foarte bună pentru noi.
A două zi plec cu Gina spre vârful Vlădeasa. Cum traseul nu e deschis, iar ceaţa la fel de deasă ca ieri, am ceva îngrijorări cu orientarea pe teren necunoscut. Lucrurile nu par complicate şi reuşim să ajungem fără ezitări în creastă şi pe Vârful Vlădeasa (1836 a alt.). În poiana de deasupra cabanei şi în pădurea de sub creastă a fost mai greu cu mersul prin zăpadă că pe creastă s-a mers destul de bine.
Ceaţă, ceaţă şi iar ceaţă. Rar mai prindeam câteva raze de soare care pătrundeau la noi şi totul devenea nemaipomenit de luminos şi sclipitor. Dar lucrurile astea erau rare şi nu durau mai mult de 10 min. Pe vârful Vlădeasa am stat şi-am mâncat în compania unui căţeluş Husky foarte jucăuş. Tot drumul Gina a făcut multe poze cu jocul luminii pe zăpadă, iar unele din ele au ieşit foarte bine. Seara la cabană Adi avea chef de băut aşa că am servit cu el şi cu cabanierul o grămadă de vodcă. Dimineaţa următoare eram aproape fresh.
Ultima zi în Vlădeasa am început-o foarte devreme imediat ce s-a luminat am pregătit trepiedul pentru prima zi ce se anunţa frumoasă. Avem parte de un răsărit minunat care e ieşit destul de bine şi în poze. Cam pe la ora 10 dimineaţa pornim şi noi spre vale pe drumul cel mai scurt spre Rogojel. Din sens opus urcau grupuri de schiori specializaţi pe schiul de tură. Satul Rogojel e foarte răsfirat pe munţii din jur. Avem ce admira tot drumul până ce intrăm în pădure. Parcurgem pe jos drumul prin satul Săcuieu şi căutăm să surprindem specificul local, la oameni şi locuinţe. Înainte de Bologa ne ia o maşină la ocazia până la halta Bologa. Servim masa la pensiunea Romanţa şi din nou cu sageata albastră ne întoarcem spre Cluj apoi acasă la Botoşani.