August 2001 - Clăbucetele Predealului, Postăvaru

La întorcerea de la Bucureşti prefer sa mai fac un popas la munte. Aşa că plec dimineaţa spre Predeal, iar de aici merg spre cabana Trei Brazi apoi la cabana Poiana Secuilor, frumos loc pentru servit mesa. Pornesc spre vârful Postăvaru (1800m alt.) şi urc până la intersecţia cu poteca ce coboară spre Timişu de Jos, la o defrişare cu tufe mari de mure coaptă. Aici renunţ să mai urc spre vârf şi cobor pe o viroagă adâncită de torente spre cheile Rîşnoavei. Drumul forestier mă duce prin poieni largi care lasă loc deschis spre abruptul Itvig cu numeroşi pereţi de calcar. Ajung acum pentru prima dată în cheile Râşnoavei şi mă aşteptam să fie mai lungi, dar totuşi peretele sudic, imens şi surplombat m-a impresionat destul de mult. Nu aveam echipament la mine pentru catara, dar descult tot m-am avântat câţiva metri pe verticalele pereţilor. Continui pe valea Râşnoavei unde erau instalate o mulţime de corturi mari , de familie, până la confluienţa cu pârâul Cheiţa. Renunţ la ideea de a merge spre oraşul Râşnov şi urmez drumul forestier spre cheile Cheişoara, destul de scurte şi scunde. Încep apoi un urcuş susţinut printr-o pădure seculară de foioase superbă, până la o şa de unde o potecă mergea spre stânga la Râşnov iar alta spre Poiana Braşov. Pornesc spre Poiana Braşov, traversez pârtia Lupului şi cobor pe Drumul Roşu până-n staţiune printre case de vacanţă şi hotelaşe apărute peste noapte ca ciupercile, care mai de care mai colorată şi înghesuită. Un haos arhitectonic. Mă strecor printre ele spre vechiul drum al Poienii când pe lângă un gard, doi rottwailers se năpustesc spre mine. Din reflex fac o săritură laterală, mă împiedic şi fac din nou entorsă, tot la piciorul drept. Urlu de nervi, de durere şi eram cât pe ce să iau un pietroi uriaş şi să schilodesc una din javre. Cobor schiopătând spre Braşov, apoi cu un autobuz cobor din cartierul Schei până în centru, apoi iar pe jos până la gară. Noaptea la 11 este un tren care mă duce direct acasă, la Botoşani.

August 2001 - Giumalău şi Rarău

Aug 2001 - Giumalau

Domnul director Strujan propune să organizăm cu copiii de la asociaţia "Triumf", o tabără de survival în Giumalău. Mie îmi revine să mă ocup de programul taberei şi să organizez turele de drumeţie. După ce reuşim să bifăm listele cu mâncare şi echipament vine şi dimineaţa plecării. Directorul şi antrenorul Ioan Strujan, antrenorul Stelică Ghiţun, eu, Gina şi domnul de muzică şi şoferul nostru, Ciocan, urcam copiii în două microbuze obosite. Am fost de la început sceptic când Victor, proprietarul de la cabana Giumalău a zis ca putem urca cu VAN-ul până la cabană. Am ajuns pe valea Rusca până la beci apoi pe jos fiecare cu cât a putut lua în spate sau în braţe, cam 20 min până sus la locul de campare. Un tractor remorchează VAN-ul model WV gen power flower. Sus punem corturile în faţa cabanei iar fiecare copil învaţă să-şi instaleze tabăra. Mai greu e cu Stelică şi cortul lui care e o adevărată problemă de logică şi îndemânare. Fetele sub coordonarea Ginei sunt implicate în activităţi gastronomice.
Bine-înţeles că prima tură care se organizează e urcuşul pe vf. Giumalău (1857m alt.). Prindem zile superbe pentru drumeţie aşă că am ocazia să fac cu copii o lecţie de geografie montană. Au ocazia să descopere ce bune sunt afinele din golul alpin.
În altă zi studiem mai atent flora, vegetaţia montană şi petrecem mai mult timp prin pădure, ca în final să poposim la tufele de zmeură şi afine.
Ca în orice expediţie serioasă există şi o zi care te solicită fizic şi psihic la maxim. Aşa că după masa de dimineaţa pornim eu, Gina şi Stelică plus o mare parte din copii spre cheile Zugreni. La rugămintea lui Victor de la cabană luăm cu noi şi nişte cutii cu vopsea să refacem marcajul turistic. La un moment dat am scăpat câţiva copii în faţă şi au făcut câteva marcaje aiurea şi pe care cu greu le-a şters Voicu Raia. La cheile Zugreni, mâncăm şi facem baie, bun prilej pentru Stelică să-şi arate calităţile de înnotător. Mergem o gramadă pe marginea drumului până la valea Rusca şi iar începem urcuşul spre cabana Giumalău (1640 m alt). Cum era de estimat pe drum ne prinde întunericul şi copii sunt speriaţi şi stau ciorchine in jurul nostru. Pe de altă parte cei de la cabana nu mai ştiau nimic de noi şi stâteau pe jar până ce am am ieşit la gol alpin şi ne-au văzut lumina lanternelor. Tura a fost gândită ca una de anduranţă şi angajament iar copiii au trecut testul şi au avut reacţii cât se poate de fireşti.
Pentru că erau toţi jucători de volei, nu putea să lipsească jocuri de cabană şi mult volei. Am jucat şi eu suficient cât să prind regulile jocului şi să încurc un pic lucrurile. Seara după cină copiii se adunau în jurul focului unde mai glumeam mai plănuiam ce o să mai facem ...totul frumos până ce se îmbăta şoferul nostru ca să ne strice nouă seara.
Pe lângă programul nostru ne mai ocupam şi cu activităţile cabanei. Am fost la strâns pietre, am reparat un prag de piatră din faţa cabanei şi o parte din băieţi s-au ocupat cu mutatul veceului.
În ultima zi am plecat tot grupul, mai puţin directorul Strujan şi şoferul, de la cabana Giumalău până pe Rarău. Aici copiii au avut ocazia să vadă Pietrele Doamnei, Piatra Şoimului până ce intr-un tarziu a venit maşină să ne ducă acasă.